Artist Daniel Caldare. Curator Lilia Dragneva.
VEDRO 2 – O lume înghițită de rugină, unde obiectele nu mai sunt simple artefacte, ci fosile ale unui trecut necunoscut.
Ce s-a întâmplat aici?
Ce proces implacabil a corodat totul până la esență?
Răspunsurile rămân ascunse, iar lucrările devin relicve mute, invitând privitorul să descifreze semnele degradării.
Daniel Caldare experimentează cu materialități neașteptate, inspirat de brutalitatea industrial metal, de estetica steampunk și de artiști precum H.R. Giger, Zdzisław Beksiński și Richard Serra. Deși pare metal corodat, suprafața lucrărilor este o iluzie – o replică controlată a procesului de descompunere, unde textura și culoarea reconstruiesc efectele timpului fără a folosi metal propriu-zis. În acest peisaj post-industrial, spectatorul nu privește doar niște obiecte, ci urmele unei civilizații uitate, îngropate sub straturi de oxid și memorie.
VEDRO 2 nu oferă explicații, ci provoacă întrebări – despre trecerea timpului, despre transformare și despre frumusețea ascunsă în ruină.

Lilia Dragneva:
VEDRO2 – O ARHEOLOGIE A RUINEI CONTEMPORANE
Expoziția Vedro2 a lui Daniel Caldare propune o incursiune într-un peisaj post-industrial, unde materia se află într-o stare ambiguă între descompunere și simulacru. Inspirată de conceptul alchimic de Negredo, prima etapă a transformării interioare, această expoziție explorează degradarea controlată și puterea estetică a materiei aflate într-o continuă mutație ca proces esențial în metamorfoza artistică. Daniel Caldare construiește un univers în care ruginirea, corodarea și eroziunea nu sunt doar fenomene fizice, ci structuri ale memoriei, ale timpului încrustat în material.
Lucrările sale la fel evocă instalațiile monumentale din fier corodat ale lui Richard Serra, unde metalul își înscrie propria istorie prin oxidare. Însă, spre deosebire de R.Serra, Daniel Caldare subminează așteptările privitorului: suprafața lucrărilor nu este ceea ce pare. Deși imită perfect aspectul metalului corodat, aceasta este o reconstrucție meticuloasă a procesului de degradare, o iluzie controlată a trecerii timpului. În acest sens, autorul se joacă cu ideea de autenticitate și simulacru, amintind de estetica lui H.R. Giger și a lui Zdzisław Beksiński, unde corporalitatea și structurile artificiale devin indistincte. În această scenografie post-apocaliptică, se resimt și influențele lui Andrei Tarkovski, regizorul care a transformat ruina într-un spațiu al reflecției asupra existenței. Daniel Caldare creează obiecte care par relicve ale unei civilizații dispărute, îngropate sub straturi de oxid și memorie. Expoziția Vedro2 devine astfel un spațiu suspendat între trecut și viitor, în care privitorul nu doar observă, ci participă activ la descifrarea acestor artefacte enigmatice.
Un element cheie al expoziției este includerea unor scene inspirate din universul Twin Peaks al lui David Lynch, în special odaia roșie, care devine un loc al suspansului și al realității distorsionate. Atmosfera creată de D.Lynch este amplificată în Vedro2 prin jocuri de lumină și sunet, transformând expoziția într-un spațiu labirintic, aproape oniric. Așa cum în Twin Peaks decorul este încărcat de simbolism și de o frumusețe bizară, în expoziție se regăsește o frumusețe aparentă, un efect hipnotic între ceea ce este real și ceea ce este pură iluzie. Coloana sonoră a expoziției, inspirată de filmele lui D.Lynch (compilată de Nina Khyncu), intensifică această ambiguitate și, împreună cu sunetele distorsionate ale instalațiilor cinetice, transpune privitorul într-o stare de neliniște și introspecție, amintind de complexitatea lumii lynciene.
Un alt element provocator este instalația Capul lui Pinocchio, inspirată atât de Capul Mecanic al lui Raoul Hausmann, cât și de Testamentul Profesorului Dowell (o ecranizare a romanului științifico-fantastic al lui Aleksandr Beleaev). În acest context, Capul lui Pinocchio devine o reflecție asupra adevărului și minciunii, un simbol al manipulației și al falsității. Instalația interactivă permite spectatorului să testeze adevărul în fața unui mecanism aparent „conștient”, deschizând o reflecție profundă despre natura realității și a percepției. La fel ca în Testamentul Profesorului Dowell, în care capul unui om este păstrat mecanic și devine un obiect al reflecției asupra tehnologiei și umanității, Capul lui Pinocchio sugerează o lume în care granițele între uman și artificial sunt tot mai neclare, iar identitatea devine o construcție artificială.
În această alchimie a memoriei și materiei, Expoziția Vedro2 nu oferă răspunsuri, ci ridică întrebări. Ce înseamnă trecerea timpului într-o lume în care totul este reprodus, replicat și simulat? Când devine iluzia mai reală decât obiectul în sine? Și ce rămâne dintr-o civilizație după ce timpul și-a lăsat amprenta asupra ei? Vedro2 este o meditație asupra acestor dileme, un spațiu în care ruina devine o poartă spre introspecție și redescoperire. Vedro2 este mai mult decât o expoziție despre degradare și transformare; este o invitație la introspecție, o călătorie în timp și memorie, unde realitatea și iluzia se împletesc într-un joc continuu. Prin intermediul instalațiilor sale, Daniel Caldare deschide o fereastră către o lume în care materia, trecutul și viitorul se contopesc într-un proces alchimic, în care ruginirea nu este doar un semn al efemerității, ci și o formă de regenerare artistică. Referințele la tehnologie, la Capul Mecanic al lui R.Hausmann, la simulacrul din filmele lui D.Lynch și la înstrăinarea umană din Testamentul profesorului Dowell construiesc un narativ complex despre ce înseamnă să trăim într-o eră a falsificării, a replicării și a iluziei. Într-o lume tot mai artificială, Expoziția Vedro2 devine o reflecție esențială asupra adevărului, minciunii și a ceea ce rămâne din noi, un spațiu în care privitorul nu doar asistă la dezvăluirea unei realități deformate, ci participă activ la decodificarea acesteia. Ca o arhitectură a ruinei contemporane, expoziția ne provoacă să gândim despre fragilitatea civilizațiilor, despre natura trecerii timpului și despre modul în care, prin artă, putem regăsi sens în dezintegrarea aparentă a lumii.



Design afiș: Gherman Safta.
Photo credit: @v.hincu